Cred că nici n-ai băgat de seamă, dar
între fereastra mea și-a ta
creștea de ceva vreme un copac.
Coroana îi devenise mare, rotundă,
și nu-ți mai puteam vedea zâmbetul,
fluturarea mâinii,
chiar dacă le-ai mai fi trimis
măcar o singură dată.
Într-o zi, mi-am făcut curaj
și m-am agățat de crengile lui,
mi-era dor.
Copacul m-a primit,
știe și el cum e să aștepți vremea bună
când te biciuie ploaia și frigul.
Am un cuib tocmai sus, spre vârf,
de unde te pot vedea
când treci prin dreptul ferestrei.
Fumezi la fel de mult și parcă
ai mai încărunțit.
Lucrezi îndelung,
lumina se stinge târziu în noapte,
și poate că nu m-ai uitat,
dar vezi tu…
copacul acesta, crescând, mă înalță
puțin câte puțin spre cer.
As vrea sa vad continuarea la primavara,cand copacul va inverzi din nou, ir vecinul cu parul nins de vreme, ii va taia…frunzele sa te priveasca…
E o idee, deși mi-aș dori ca bietul copac să nu pățească nimic, mulțumesc pentru vizită!