Nu-mi lua, Doamne, tristețea!
S-a pripășit
de prea mult timp la mine.
E blândă acum
și-aproape mută.
I-am stins glasul
cu ploi reci de toamnă
când țipătul ei m-ardea,
iar slova mea i-a scrijelit trupul
nu mă mai poate îngenunchea.
Stă rezemată de ușă
ca o miloagă ce-a obosit cerșind
doar noaptea, uneori,
o mai aud scâncind.
Atunci mi se face milă de ea
și-i dau drumul în casă
să mi se ghemuiască la picioare
și să fim două,
eu și tristețea mea.
E istovită, Doamne, nu mi-o lua!
Ce s-ar face, amărâta,
prin lume, fără mine?
